Istoria Culturii Române

De-a lungul istoriei, locuitorii României de astăzi au avut propria lor identitate . Etnicii români, fie că s-au numit „daci”, „ valahi” sau „moldoveni”, au păstrat importante rădăcini culturale şi lingvistice latine.

Pentru o ţară cu o populaţie mai mică decât California, România a avut mulţi artişti iluminişti faimoşi şi înzestraţi, de la Constantin Brâncuşi şi Nichita Stănescu până la Ion Luca Caragiale. 

Cultura României este bogată şi variată – chiar mai mult decât a Americii!

Ca şi românii, CULTURA ROMÂNIEI este definită fundamental de punctul de întâlnire a 3 regiuni: Europa Centrală, Europa de Est şi Balcanii, dar nu ar putea fi inclusă total în nici una dintre ele.

Pe când în America de Nord, amestecul culturii a fost adus la stadiul de astăzi de importante influenţe spaniole şi franceze, cultura românească are rădăcini mult mai vechi şi chiar mai multe influenţe.

Identitatea românească s-a format pe un substrat mixt de elemente romane şi posibil chiar dacice (deşi acestea sunt controversate). Spre sfârşitul Antichităţii şi în timpul Evului Mediu, influenţele majore au venit de la popoarele slavice care au migrat şi s-au stabilit în ţările vecine, ca: Bulgaria, Serbia, Ucraina, probabil Polonia şi Rusia; de la grecii medievali şi Imperiul Otoman; de la unguri şi de la germanii care trăiau in Transilvania.

Cultura modernă românească a apărut şi s-a dezvoltat de-a lungul a ultimilor 250 de ani, sub o puternică influenţă a culturii vestice, în special franceză şi germană.

Vedeţi : ORIGINILE ROMÂNILOR pentru mai multe informaţii!

Începuturile culturii româneşti

Pe când în cercurile academice originea românilor ca şi cultură este încă disputată, din moment ce puţine lucrări scrise din timpul Antichităţii au luminat în vreun fel acest subiect, două mari lucruri sunt sigure:

	Limba română este o limbă romantică; mai mult, un anume procent care atestă faptul că avem o cultură descendentă din Roma Antică este clar din obiceiurile cu celelalte popoare romantice.
	Românii (valahii) care apar în diferite manuscrise începând cu secolul al X-lea sunt deja creştini, iar creştinismul se pare să fi fost adoptat aici mai devreme, sub influenţă latină. Oricum, românii medievali vor adopta Ortodoxismul Estic, sub influenţa Constantinopole - lui (exercitată prin slavi).

Provinciile Romane Romanii s-ar putea să fi împământenit Lingua Franca (romană) în regiune

Scrisoarea lui Neacşu, 1521 Cel mai vechi document rămas scris în limba română

O traducere aproximativă a textului combinat în limbile slavică şi română: „Către cel mai deştept, onorabil şi de Dumnezeu înzestrat, stăpânul Hans Benker din Braşov, multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung. Şi astfel îţi aduc la cunoştinţă despre faptele turcilor, căci am auzit că împăratul a părăsit Sofia, şi ar trebui să fie adevărat, şi a plecat în amonte faţă de Dunăre. Şi astfel ar trebui să ştii că un bărbat din Nicopolis a venit la mine şi mi-a spus că a văzut cu proprii lui ochi că acele vase despre care ştii au navigat în sus pe Dunăre. Şi astfel ar trebui să ştii că iau cu ei 50 de bărbaţi din fiecare oraş pentru a ajuta pe vase. Şi astfel ar trebui să ştii că nişte experţi din Constantinopole ( Tsarigrad ) şi-au dat seama cum să facă vasele să treacă de acel loc îngust pe care îl ştii şi tu. Şi astfel îţi aduc la cunoştinţă despre fapta lui Mohamed Paşa, după cum am auzit de la boierii vecini şi de la ginerele meu, Negre, cum că împăratul i-a acordat lui Mohamed Paşa libertatea să treacă prin Valahia oricând doreşte. Şi astfel ar trebui să ştii că şi lui Basarab al nostru îi este frică de hoţul Mohamed Paşa, chiar mai mult decât îţi este ţie. Şi astfel îţi spun ţie ca superior al meu despre ce am aflat . Îţi spun ţie, şi tu eşti deştept şi ar trebui să ştii aceste vorbe pentru tine, ca să nu ştie multă lume, şi ar trebui să-ţi iei măsurile de siguranţă cuvenite. Şi fie ca Dumnezeu să-ţi aducă fericire. Amin

DIMITRIE CANTEMIR A îmbrăcat ţinuta otomană în zilele de şcoală din Istambul . Începând a-i lua locul tatălui său ca prinţ, Cantemir a fost înscăunat pe tronul Moldovei, dar a ajuns să scrie câteva lucrări semnificative, inclusiv cea mai faimoasă, Istoria creşterii şi decăderii Imperiului Otoman, publicată în 1734.

Câteva obiceiuri, nume şi baze de cuvinte din limba română sunt considerate având influenţe dacice, deşi altele sunt disputate, ca în Teoria continuităţii daco-româneşti, care joacă un rol important în identitatea naţională românescă.

Începuturile Principatelor

Între secolele XI şi XIV principatele medievale ale Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei s-au ridicat în jurul Munţilor Carpaţi . Mare parte a culturii româneşti s-a născut în aceste zone, care corespund în mare cu statul modern România.

Transilvania, principat unguresc

Transilvania a ajuns sub influenţă ungară aproape de sfârşitul secolului al XI-lea, şi evoluţia culturii româneşti în zonă a fost oarecum diferită decât în Valahia şi Moldova. Ungurii au adus catolicismul roman ca religie, ca şi străini pentru a coloniza Transilvania: saxoni în Sud, Secui în Vest. Una dintre cele mai importante personalităţi care s-a născut aici este Nicolaus Olahus ( Olah în limba ungară înseamnă valah, un sinonim mai vechi la români), istoric, politician şi Episcop în Regatul Ungariei şi unul dintre reprezentanţii de top ai umanismului în România. Un document important datând din anul 1521 este o scrisoare de la Neacşu din Câmpulung adresată primarului oraşului Braşov, despre un iminent atac al turcilor, folosind alfabetul chirilic, ca majoritatea scrierilor vechi româneşti.

Valahia şi Moldova

Valahia şi Moldova erau amândouă situate pe importante rute comerciale, des traversate de polonezi, saxoni, greci, armeni, genovezi şi veneţieni, legându-i de cultura în continuă evoluţie a Europei medievale. Cronica lui Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, acoperind perioada din 1359 până în 1594, este foarte importantă sursă de informaţii despre viaţă, evenimente şi personalităţi din Moldova. Este printre primele texte literare româneşti non-religioase. Datorită mărimii şi informaţiilor pe care le conţine este, probabil, cel mai important document românesc din secolul al XVII-lea.

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea umanismul european a influenţat operele lui Miron Costin şi Ion Neculce, cronicarii care au continuat munca lui Grigore Ureche .Constantin Brâncoveanu, prinţul Valahiei, era un împătimit al artelor şi o figură renascentistă locală. În timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, călugării de la mănăstirea Snagov, o aşezare în apropierea Bucureşti-ului, au publicat în 1688 prima Biblie românească tradusă ( Biblia de la Bucureşti) . Primele încercări reuşite de a scrie poezii în limba română au avut loc în 1673 când Dosoftei, un moldovean metropolitan, a publicat un volum de psalmi.

Dimitrie Cantemir, domnitor moldovean, a fost fără îndoială cea mai mare personalitate a perioadei medievale din Moldova. Era un adept al scrisorilor cu interese în filozofie, istorie, muzică, lingvistică, etnografie şi geografie. Cele mai importante opere cu conţinut informaţional despre regiuni româneşti au fost „Descripţio Moldove” publicată în 1769 şi „Hronicul vechimii a romano-moldo-valahilor”, prima istorie critică a României.

Cantemir a mai scris de asemenea şi primul roman în limba română „Historia Hieroglyphica” (1705), în care personajele principale sunt reprezentate de bestii mitologice; este povestea celor două case domneşti valahice, Brâncoveanu şi Cantacuzino.

Transilvăneni toleraţi

În Transilvania, deşi formau majoritatea populaţiei, românii erau văzuţi numai ca o „naţiune tolerată” de stăpânii austrieci ai provinciei, şi nu erau reprezentaţi direct proporţional cu numărul lor în viaţa politică şi în regimul transilvănean. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, o mişcare emancipată cunoscută sub numele de „Şcoala Ardeleană” a luat fiinţă, care accentua vechile origini romane ale poporului român şi care a creat alfabetul românesc modern bazat pe limba latină (care ulterior l-a înlocuit pe cel chirilic).

Acceptau de asemenea conducerea Papei a Bisericii Române din Transilvania, astfel luând fiinţă Biserica Română Greco-catolică. În 1791 au remis o petiţie către Împăratul Leopold al II-lea al Austriei, numită Supplex Libellus Vallachorum, bazată pe Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, în care cereau drepturi politice egale cu ale celorlalte etnicităţi pentru cetăţenii români şi au început chiar şi o mişcare de informare naţională.

Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au fost marcate în Valahia şi Moldova de regimuri ale prinţilor fanarioţi. Astfel cele 2 principate au fost puternic influenţate de lumea greacă. Şcoli greceşti au apărut aici şi în 1818 prima Şcoală Românească a fost fondată în Bucureşti de Gheorghe Lazăr şi Ion Heliade Rădulescu. Anton Pann a fost un scriitor de romane de succes, Ienăchiţă Văcărescu, este considerat primul poet român important.

Anul revoluţionar 1848 a avut ecouri şi în Principatele Române şi Transilvania, şi o nouă elită a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea: Mihail Kogălniceanu (scriitor, politician şi întâiul prim-ministru al României), Vasile Alecsandri (politician, dramaturg şi poet), Andrei Mureşanu (publicist şi autorul actualului Imn Naţional al României) şi Nicolae Bălcescu (istoric, scriitor şi revoluţionar).

Mihai Eminescu

Unirea dintre Valahia şi Moldova din 1859 a adus o consolidare în continuă creştere a vieţii şi culturii româneşti. 

S-au deschis universităţi la Iaşi şi la Bucureşti, iar numărul noilor stabilimente culturale a crescut semnificativ.  Noul prinţ din 1866 şi mai apoi rege al României Carol I împreună cu soţia sa Elisabeta erau printre principalii împătimiţi ai artelor.  De un mare impact în literatura românească s-a bucurat cercul literar Junimea, fondat în 1863 de un grup de oameni din jurul criticului literar Titu Maiorescu. 

În jurnalul cultural Convorbiri literare şi-au publicat mare parte din operele lor Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, Ion Creangă, un genial povestitor, şi Ion Luca Caragiale, nuvelist şi cel mai mare dramaturg român.  În aceiaşi perioadă Nicolae Grigorescu şi Ştefan Luchian au devenit primii pictori moderni români, compozitorul Ciprian Porumbescu era de asemenea din acelaşi vremuri. 

În Transilvania, mişcarea de emancipare a fost mai bine organizată şi în 1861 a luat fiinţă o importantă organizaţie culturală:  ASTRA (Asociaţia ardeleană pentru literatură română şi cultura poporului român). 

A fost fondată la Sibiu sub atenta supraveghere a Mitropolitului Bisericii Ortodoxe Române, Andrei Şaguna. 

Această organizaţie a ajutat la publicarea unui număr mare de cărţi în limba română şi ziare, iar între anii 1898 şi 1904 a publicat o Enciclopedie română.  Printre marile personalităţi ale acestei perioade se numără:  romancierul şi publicistul Ioan Slavici, poetul şi publicistul George Coşbuc, poetul Ştefan Octavian Iosif, istoricul şi fondatorul presei române în Transilvania George Bariţiu şi badea Gheorghe Cârţan, un simplu ţăran, cioban din Sudul Transilvaniei, care prin acţiunile sale a devenit un simbol al mişcării de emancipare. 

Advertise with Rest Romania

EPOCA DE AUR A ROMÂNIEI

Coloana Infinitului

Epoca de aur a României,1911-1939

Prima jumătate a secolului XX este considerată de mulţi ca fiind epoca de aur a culturii româneşti şi perioada în care aceasta a atins nivelul principal de afirmare internaţională şi o legătură puternică cu tendinţele culturale europene.  Cel mai important artist care a avut o mare influenţă asupra culturii mondiale a fost sculptorul Constantin Brâncuşi, o figură centrală a mişcării moderne şi un pionier al culturii abstracte. 

Relaţia dintre tradiţionalism şi influenţele europene apusene a făcut subiectul unor polemici aprinse şi personalităţi marcante au susţinut dezbaterile. 

Dramaturgul, poetul expresionist şi filozoful Lucian Blaga a fost un membru al grupului tradiţionalist şi criticul literar fondator al cercului literar şi jurnalului cultural Sburătorul, iar Eugen Lovinescu reprezenta aşa-zisul grup apusean care s-a luptat să aducă cultura românească mai aproape de cea din Vest.  George Călinescu a fost un scriitor mai complex care, printre alte creaţii literare, a produs monumentala operă:  „Istoria literaturii române, de la origini până astăzi”. 

Începutul secolului XX a fost de asemenea prolific pentru proza românească, cu personalităţi ca romancierul Liviu Rebreanu care a descris luptele din societatea tradiţională şi ororile războiului, Mihail Sadoveanu, scriitor de romane de proporţii epice cu inspiraţii din istoria medievală a Moldovei şi de asemenea Camil Petrescu, care era un scriitor mai modern şi s-a distins prin proza analitică.  În dramaturgie, Mihail Sebastian a fost un autor influent, şi cum numărul teatrelor a crescut, la fel s-a întâmplat şi cu numărul actorilor, Lucia Sturdza Bulandra fiind o actriţă reprezentativă a acestei perioade. 

Pe lângă Lucian Blaga, un poet de o importanţă egală a fost şi Tudor Arghezi, primul revoluţionar al poeziei din acei ultimi 50 de ani. 

Nu ar trebui neglijate nici poemele lui George Bacovia, un poet simbolist de nevroză şi disperare, şi nici cele ale lui Ion Barbu, un matematician strălucit, care a scris o serie de poeme criptice de succes.  Tristan Tzara şi Marcel Janco, fondatori ai mişcării dadaiste, erau de asemenea de origine română. 

Perioada a fost dominată de personalitatea copleşitoare a istoricului şi politicianului Nicolae Iorga care în timpul vieţii sale a publicat peste 1250 de cărţi şi a scris mai mult de 25.000 de articole.  În muzică, compozitorul George Enescu şi pianistul Dinu Lipatti au devenit recunoscuţi pe plan mondial.  A crescut şi numărul pictorilor români importanţi, dintre care cei mai semnificativi:  Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Lucian Grigorescu şi Theodor Pallady.  În medicină, o mare contribuţie pentru societatea umană a fost descoperirea insulinei de către savantul român Nicolae Păulescu.  

De asemenea Gheorghe Marinescu a fost un neurolog important, iar Victor Babeş a fost printre primii bacteriologi.  În matematică, Gheorghe Ţiţeica a fost unul dintre cei mai mari matematicieni români iar un important personaj a fost matematicianul şi poetul Dan Barbilian. 

Ship to Romania from Your Very Own U.S. Mailing Address!

Advertise with Rest Romania

ROMÂNIA COMUNISTĂ

Epoca roşie a României 1947-1989

Exilul cultural

După al II-lea Război Mondial, datorită ocupării Armatei Roşii şi stabilirea regimului comunist în România, un număr mare de personalităţi culturale româneşti a părăsit ţara, unii dintre ei reuşind să lase un semn pe scena culturală internaţională.  Trei indivizi au ajuns să fie cei mai importanţi români din străinătate:  dramaturgul Eugen Ionescu (care a devenit cunoscut în Franţa drept Eugene Ionesco), creator al teatrului absurdului şi membru al Academiei Franceze; istoricul religios şi scriitor Mircea Eliade;  eseistul şi filozoful Emil Cioran.  Prietenul român Ioan Petre Culianu a continuat munca lui Eliade cu mare succes în USA. 

Bine-cunoscuţii muzicieni români în afara graniţelor ţării îi includ pe Sergiu Celibidache, principalul dirijor al Orchestrei Filarmonice Berlin, iar mai târziu al Orchestrei Filarmonice Munchen;  şi Constantin Silvestri, principalul dirijor al Orchestrei Simfonice Bournemouth.  Gheorghe Zamfir este un virtuos al naiului şi a făcut cunoscut acest instrument unui auditoriu modern mondial, fiind în acelaşi timp compozitor sau interpret într-un mare număr de filme. compozitorul şi arhitectul Iannis Xenakis s-a născut în România şi şi-a petrecut copilăria aici. 

George Emil Palade, un biolog celular şi profesor, a devenit primul român care a primit Premiul Nobel în 1974 pentru Fiziologie şi Medicină, făcând descrierea şi explicând structura şi funcţionarea celulelor în organe.  Elie Wiesel, care a primit Premiul Nobel pentru Pace, s-a născut în oraşul românesc Sighetul Marmaţiei

  Cultura comunistă 

Steag al României, 1947 - 1989

Cultura şi Regimul Comunist

În România, regimul comunist impunea o puternică cenzură la aproape toate elementele vieţii, iar lumea culturală era folosită cu scopul de a controla mai bine populaţia.  Au apărut două curente:  unul care evoca regimul şi altul care încerca să evite cenzura.  Primul a fost de o valoare culturală aproape nulă, dar al doilea a reuşit să creeze opere valoroase, evitând cu succes cenzura şi fiind foarte bine primit de publicul larg. 

Din această perioadă cele mai remarcabile personalităţi au fost:  scriitorul Marin Preda, poeţii Nichita Stănescu şi Marin Sorescu şi criticii literari Nicolae Manolescu şi Eugen Simion.  Cei mai mulţi dizidenţi care au ales să nu emigreze au trăit o viaţă foarte atent supravegheată de regim, fie în „arest la domiciliu”, fie în „domiciliu forţat”.  Unii au ales să se retragă la mănăstiri îndepărtate.  Mare parte din operele lor au fost publicate după Revoluţia din 1989.  Printre cele mai notabile exemple sunt cele ale filozofilor Constantin Noica, Petre Ţuţea şi Nicolae Steinhardt. 

Atracţia masivă de carte

O puternică activitate editorială a avut loc în timpul regimului comunist.  Cu scopul de a educa „masele” de oameni, un număr uriaş de cărţi a fost publicat.  Case editoriale de scară largă, cum ar fi Cartea Românească, Editura Eminescu plus altele au luat fiinţă, publicând colecţii nenumărate de cărţi, drept exemplu fiind Biblioteca pentru Toţi, cu peste 5000 de titluri.  În general, o carte nu era niciodată tipărită într-o ediţie de mai puţin de 50.000 de exemplare. 

Au apărut biblioteci în fiecare sat şi aproape toate erau la zi cu cărţile noi apărute.  De asemenea, datorită preţurilor scăzute, aproape toată lumea îşi putea permite să aibă propria colecţie de cărţi acasă.  Partea negativă era că toate cărţile erau puternic cenzurate şi căutau de obicei să promoveze idealurile comuniste.  De asemenea, datorită raţionalizării fiecărui aspect al vieţii, calitatea printării şi a hârtiei era foarte slabă, prin urmare cărţile se degradau foarte uşor. 

Evenimentele teatrale

În această perioadă a aut loc o creştere semnificativă a numărului teatrelor, fiind câte unul chiar şi în cele mai mici oraşe.  Multe stabilimente noi au fost construite şi în oraşele mari au devenit puncte de reper importante, cum ar fi clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti, situată chiar în mijlocul oraşului, în imediata apropiere a kilometrului 0 (zero) al României. 

În oraşele mai mici existau aşa-numitele „Teatre Muncitoreşti”, nişte instituţii semi-profesionale.  În principal din lipsa altor mijloace de distracţie şi de petrecere a timpului liber, teatrele erau foarte populare şi numărul actorilor a crescut.  Toate teatrele aveau buget de la stat. 

Totuşi, şi aici dezavantajul a fost puternicul control impus asupra lor de către regim:  cenzura era des întâlnită şi numai piesele de teatru pro-ideologice erau permise.  Mai multe teatre progresive au reuşit să supravieţuiască în câteva oraşe îndepărtate, devenind destinaţiile favorite ale tinerilor actori, dar care aveau în general audienţă locală. 

Ecranul micşorat

Cinematografele au evoluat în acelaşi fel ca şi teatrele; uneori acelaşi stabiliment servea ambelor scopuri.  Filmele erau foarte populare şi, începând cu anii 1960, filmele străine au devenit tot mai răspândite. 

Filmele occidentale, când erau rulate, aveau parte de o cenzură gravă, secţiuni întregi din filme erau tăiate şi dialogul era tradus folosind numai cuvinte pro-ideologice.  Filmele româneşti sau producţiile străine „prietenoase” constituiau majoritatea filmelor difuzate în cinematografe. 

În această perioadă cinematografia a început să se dezvolte în România şi primele filme reuşite de scurt-metraj au fost turnate având la bază piesele lui Caragiale.  Finanţată de către guvern, în anii 1960, o adevărată industrie a luat fiinţă la Buftea, un oraş de lângă Bucureşti. 

Câteva filme, în special gangstere, western-uri şi istorice au fost foarte bine primite de public.  Cel mai prolific regizor a fost Sergiu Nicolaescu şi probabil cel mai apreciat actor din acea perioadă a fost Amza Pellea. 

NOUA REPUBLICĂ ROMÂNIA

Cultura în noua republică România după 1989

O ultimă înflorire a editurilor

După căderea comunismului în 1989 a urmat o explozie aproape imediată de tipărire a cărţilor anterior cenzurate de regim.  Cărţile erau publicate în numere uriaşe per ediţie, vânzările erau mari şi un număr mare de edituri au apărut. 

Totuşi s-a ajuns curând la un punct de saturaţie, iar editurile au început declinul, datorită combinaţiei de management greşit, scăderea rapidă a vânzărilor şi absenţa filialelor.  Multe au fost închise după numai câteva titluri publicate;  câteva şi-au schimbat profilul şi au început să editeze literatură comercială - în principal traduceri – iar cele deţinute de stat au intrat într-o „stare de letargie”. 

Acestea din urmă au supravieţuit datorită finanţării lor de la stat, dar activitatea lor editorială s-a diminuat drastic.  În ciuda acestui fapt, câteva edituri au reuşit să se menţină şi să se dezvolte prin implementarea unor politici de marketing, mărind calitatea şi schimbând aspectul general al cărţilor pe care le publicau. 

Printre cele mai notabile edituri contemporane româneşti sunt:  Humanitas în Bucureşti, Polirom în Iaşi – două dintre editurile de elită – sau Teora, orientată către subiecte tehnice şi dicţionare.  Câteva edituri şi-au deschis propriile librării sau lanţuri de librării, iar alte librării cu proprietate privată apărând şi ele pe piaţă, înlocuindu-le pe cele vechi deţinute de stat. 

Revista revizuită

Revistele periodice cultural orientate au urmat o traiectorie de ascensiune şi apoi cădere.  Puţine au supravieţuit şi au reuşit să-şi ridice nivelul calităţii, menţinând în acelaşi timp un spirit critic în ciuda greutăţilor pe care le-au întâmpinat. 

Dilema Veche şi Revista 22 au rămas forţe respectate în cultura românească, alături de Observatorul Cultural, un ziar săptămânal.  Există de asemenea şi un radio finanţat de stat (Radio România Cultural) şi un post de televiziune (TVR Cultural), dar acestea nu sunt foarte populare. 

Au apărut mulţi scriitori tineri dar, datorită constrângerilor materiale, numai cei care au câştigat o reputaţie puternică au reuşit să obţină susţinerea financiară pentru a-şi publica operele.  Asociaţia Scriitorilor, care ar trebui, în principiu, să susţină eforturile acestor scriitori, nu a mai suferit vreo schimbare majoră după 1989 şi sunt multe controverse în jurul activităţii şi scopului său. 

Cei mai de succes scriitori, ca Mircea Cărtărescu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mircea Dinescu sunt personalităţi respectate în viaţa românească, dar trebuie să aloce o parte din timpul creativ altor activităţi, în principal jurnalism.  Legăturile cu Diaspora română sunt acum foarte strânse şi chiar şi scriitori români în limbă străină ca Andrei Codrescu (care acum scrie prioritar în engleză) sunt foarte apreciaţi. 

Televiziunea a ucis starurile de pe scena

Teatrul românesc a suferit şi el de pe urma constrângerilor economice, şi popularitatea sa a scăzut drastic datorită creşterii popularităţii televiziunii şi a altor moduri de petrecere a timpului liber.  Câteva teatre au supravieţuit datorită prestigiului lor, altele datorită unui management bun, investind şi menţinându-şi o audienţă fidelă prin calitatea înaltă a serviciilor lor. 

Teatrele experimentale sau independente au apărut şi sunt chiar populare în oraşele universitare.  Uniter - Asociaţia Teatrelor Române – acordă distincţii anuale celor mai bune reprezentaţii.  Câţiva dintre cei mai aclamaţi regizori din România contemporană sunt:  Silviu Purcărete, Tompa Gabor, Alexandru Dabija şi Alexandru Darie.  De asemenea, dintre cei mai apreciaţi actori, din ambele generaţii, îi putem numi pe:  Ştefan Iordache, Victor Rebenciuc, Maia Morgenstern, Marcel Iureş, Horaţiu Mălăele, Ion Caramitru, Mircea Diaconu, Marius Chivu şi mulţi alţii. 

România, a doua locaţie dragă

Datorită lipsei de fonduri, filmele de producţie românească au suferit puternic în anii ”90; chiar şi acum, în 2006, multe controverse sunt în jurul acordării de fonduri de la stat pentru filme. 

Bine-cunoscuţii regizori ca Dan Piţa şi Lucian Pintilie au avut un anumit grad de continuitate, iar regizori tineri ca Nae Caranfil şi Cristi Puiu au devenit foarte respectaţi.  Filmul lui Caranfil – Filantropica – şi cel al lui Puiu – Moartea domnului Lăzărescu – au fost extrem de bine apreciate şi au câştigat distincţii la festivalurile internaţionale de la Paris şi Cannes. 

Pe lângă producţia internă, România a devenit o destinaţie a producătorilor internaţionali datorită costurilor reduse de filmare aici şi s-au făcut investiţii masive în studiouri mari.  Numărul evenimentelor culturale organizate anual în România a crescut simţitor în ultimii ani.  Unele evenimente sporadice ca „Bucharest Cow Parade ” au fost foarte bine primite, alte evenimente şi festivaluri atrăgând în continuare interesul.  Foarte populare sunt festivalurile medievale în oraşele din Transilvania, care combină teatrul de stradă cu muzica pentru a crea o atmosferă foarte animată. 

Festivaluri de sunet şi lumină

În teatre are loc un festival naţional anual şi unul dintre cele mai importante festivaluri internaţionale de teatru este „The Sibiu Theatre Festival”, în producţia de film „TIFF” la Cluj, „DAKINO” la Bucureşti şi „Anonimul” în Delta Dunării.  În muzică, cel mai important eveniment este Festivalul de Muzică Clasică „George Enescu”, dar mai sunt apreciate şi festivaluri ca „JEUNESSES MUSICALES” şi cele de Jazz de la Sibiu şi Bucureşti.  Un important eveniment va avea loc în 2007 când Sibiu va fi, alături de Luxembourg, Capitala Europeană a Culturii.