/\  Călimaneşti  Drăgăşani  Râmnicu Vâlcea

Perla din colier

Muntenia de Nord este străjuită de către lunga întindere a puternicilor Carpaţi sudici, fiind locul unde putem găsi întinse în fiecare vale de la baza munţilor, precum nestematele dint-un colier, câte o biserică sau mănăstire.

Regiunea Râmnicu Vâlcea, pe lângă faptul că se află în inima acestei salbe de bogăţii naţionale are şi singurul monument protejat UNESCO, la Horezu.

Râmnicu Vâlcea are curiosul avantaj de a se afla între Sibiu, în Transilvania, şi Curtea de Argeş, în Muntenia, fiind astfel un loc perfect pentru a veni în contact cu multe din aspectele culturii româneşti.

Fiind capitala de "facto" a Olteniei de Nord, cu o populaţie de peste 115,000 de locuitori, oraşul este un important centru economic şi cultural are regiunii.

Râmnicu Vâlcea este aşezat de-a lungul teraselor înclinate ale râului Olt chiar la sud de poalele Subcarpaţilor.

Zona a avut foarte multe beneficii fiind un fel de amestec ale culturilor tradiţionale din Oltenia şi Muntenia, având de-asemenea şi ceva influenţe saxone din nordul Ardealului.

Foarte mare parte din atracţia turistică a oraşului şade chiar în locaţia acestuia, fiind la confluenţa multor destinaţii turistice de interes major pentru orice călător.

Dacă aveţi vreo informaţie pentru noi despre Râmnicu Vâlcea sau judeţul Vâlcea, vă rugăm să ne spuneţi acum!

Oraşele staţiuni precum Horezu, Băile Govora, Băile Olăneşti, Costeşti şi minunile naturale ale masivului Buila-Vânturăriţa contribuie în mare măsură la transformarea Râmnicului-Vâlcea într-un punct de popas turistic, mai ales pentru acei turişti care vizitează deja Sibiul sau Curtea de Argeş.

Râmnicu-Vâlcea este şi o variantă foarte bună pentru a scăpa de Bucureşti şi de a evita aglomeraţia din Munţii Bucegi sau Valea Prahovei.

Fotografiile făcute în această zonă sunt egale ca frumuseţe şi nu poate exista un loc mai potrivit în România pentru a găsi o olărie tradiţională mai bogată şi diversificată.

Frumosul altar de la Episcopia Râmnicu-Vâlcea
Faţada Episcopiei de la Râmnicu-Vâlcea

Oraşul celor 13 biserici

Râmnicu-Vâlcea se laudă cu 13 biserici, aflate fie în oraş fie în imediata vecinătate a acestuia, fiecare având un schit şi cel puţin un secol vechime.

Viaţa spirituală a oraşului a fost în continuare îmbogăţită după 1989, când au fost ridicate mai multe monumente religioase odată ce jugul comunist opresiv a fost ridicat. Sosind în oraş dinspre nord, primul monument religios al regiunii este Schitul Cetăţuia.

Construit în 1525, acest schit a fost construit de către Radu de la Afumaţi. 

Din nefericire, Radu a fost asasinat pe treptele schitului de către alţi nobili locali care nu erau de acord cu independenţa faţă de Imperiul Otoman.

Schitul Cetăţuia a fost reconstruit între 1677 şi 1680, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino.

Frescele semeţe şi detaliate din interiorul bisericii pot fi uşor de recunoscut de oricine care este familiar cu opera lui Gheorghe Tattarascu, care a fost însărcinat în 1853 să execute frescele.

Episcopia

Continuându-ne drumul pe lângă poalele Vf. Capela, ne întâlnim cu Episcopia Râmnicului, a doua construită vreodată în Muntenia, sub înalta supraveghere a Mitropoliei Severinului.

Din nefericire, în timpul războiului Austro-Turc din 1737, o biserică şi clădirile construite la sfârşitul secolului 16 au fost complet distruse. Ele au fost refăcute în 1749 dar au căzut din nou pradă focului împreună cu o parte din oraş, în 1847.

Reconstrucţia a fost finalizată în 1856 sub îndrumarea lui Calinic şi mulţumită generozităţii lui Barbu Ştirbei.

Pictată în ulei, în stilul Renaşterii, este una din cele mai bune lucrări ale lui Tattarascu, care era un fan al Eminenţei Sale. Episcopia şi împrejurimile sale sunt cu adevărat liniştitoare, cu pajişti bine întreţinute şi tufişuri înflorite pe tot timpul verii.

Câteva podoabe din centru

Dacă ai mai puţin timp la dispoziţie, ceva mai aproape de centru oraşului este Biserica Toţi Sfinţii, construită între anii 1762-1764.

În timpul Revoluţiei de la 1848, cetăţenii au înconjurat biserica în număr foarte mare, fluturând steaguri ale revoluţiei, ovaţionându-l pe generalul lider Gheoghe Magheru.

Peste mai mult de o lună, cetăţenii şi-au aşezat tabăra aici şi în parcul Zăvoi, unde au fost auzite primele versuri ale imnului “Deşteaptă-te române”.

Puţin mai jos de biserica Toţi Sfinţii, se află cea mai veche biserică din Râmnicu-Vâlcea, Biserica Cuvioasa Paraschiva.

 Construcţia a început sub domnia lui Pătraşcu cel Bun în 1557 şi a fost terminată 30 de ani mai târziu de către fiul său, Mihai Viteazul, pe atunci doar administrator regional al Mehedinţiului, cel ce avea să devină primul conducător al Principatului Unit al României.

De-a lungul drumului lui Traian

Calea lui Traian este principala arteră a oraşului, iar dacă te avânţi spre vest, vei descoperi celelalte biserici vechi ale oraşului.

Prima dintre ele este Biserica Sf. Dumitru despre care nu există o dată de atestare certă însă ea urmează tradiţia locală şi a servit ca şi capelă comunităţii franciscane. Căzând în ruină, această minunată biserică a fost reconstruită între 1783 şi 1784, iar reparaţiile au continuat până în anul 1815. Vis-a-vis de biserica Sf.Dumitru putem găsi biserica protestantă, una din bisericile mai noi ale oraşului, ea având ca dată de construcţie anul 1910.

Una din cele mai vechi construcţii religioase din Râmnicu-Vâlcea este Biserica Buna Vestire, care există încă din vremea lui Mircea Vodă în 1400, fiind reclădită şi cu un nou hram de către Mircea Ciobanul, în 1549. A fost construită din nou de la fundaţie după ce a fost distrusă în timpul războiului Austro-Turc între 1716 şi 1718 iar ferestrele au fost sculptate în piatră în 1747.

Saxonii catolici

Datorită proximităţii fată de Ardeal la nord şi rutelor comercial de-a lungul Văii Oltului, Râmnicu-Vâlcea are probabil cea mai puternică influenţă saxonă din oraşele Munteniei. Imediat lângă Biserica Bunei Vestiri putem găsi Biserica Sf. Anton.

A fost construită între anii 1723-1724, datorită numărului mare a populaţiei de origine saxonă, care s-a stabilit în zonă începând cu secolul 14. În sfârşit, aproape de principala piaţă din oraş, putem găsi Biserica Sf. Gheorghe, construită iniţial în 1636, reparată în 1681, şi refăcută în mare parte între 1737 şi 1738. Afectată de cutremurul din 1838, biserica a fost reconstruită de la temelie între 1857 şi 1860. Biserica a fost construită chiar lângă fostul Iaz al Morilor, care aduna apa râului Olăneşti, umplând lacul din Parcul Zăvoi, mergând de-a lungul pieţei centrale şi apoi întorcându-se la râul Olt, însă nu înainte de a fi servit câteva mori.

Partea sudică a oraşului

Spre jumătatea sudică a oraşului putem găsi Schitul Inăteşti, construit în 1751, fiind un superb exemplu de arhitectură românească.

Astăzi găzduind Seminarul Sfântul Nicolae, Schitul este o organizaţie cu funcţionalitate vibrantă, subliniind popularitatea şi permanenţa religiei naţionale ortodoxe. Sper sud, pe partea stângă a Căii lui Traian, putem găsi Biserica Baptistă Sf. Ion, a cărui dată de construcţie nu se cunoaşte cu exactitate. Se ştie că a fost reconstruită în anul 1813 şi construită din cărămidă în perioada anilor 1912-1922. Pe vremuri, biserica era cunoscută ca şi “Sfântul Ion de peste apă”.

Cam la 5km de centrul oraşului se află Schitul Arhanghel. Acest schit a fost construit pentru prima oară în anul 1522, în peisajul sălbatic al Dealului Priba, brăzdat de creste şi văi adânci.

Parcurile din oraş şi statuile

Destul de amuzant, oraşul era cunoscut în prima jumătate a secolului 20 ca fiind oraşul pensionarilor.

Şi contribuiau la acest renume atmosfera foarte relaxată din oraş, străzi late străjuite de copaci precum şi locul de promenadă din centrul oraşului, perfect pentru cei aflaţi la vârsta pensionării.

Sistematizarea din timpul comunismului a schimbat radical faţa oraşului, cei de la conducere fiind obsedaţi cu distrugerea caselor vechi, multe dintre ele fiind adevărate monumente arhitecturale.

Ele au fost înlocuite cu “faimoasele” blocuri din beton însă ceva din farmecul vechiului oraş tot a rămas, mulţumită parcurilor şi bulevardelor largi, ce pleacă din centrul aliniat cu copaci.

Parcul Zăvoi

Este unul din cele mai vechi parcuri din ţară, fondat în anul 1850, mulţumită domnitorului Barbu Ştirbei, un al oltean mândru care s-a ridicat din Craiova.

Timpul petrecut de Ştirbei la Paris ca student l-a făcut să respecte parcurile orăşeneşti iar prin programul său de a furniza asemenea înlesniri şi Olteniei natale a făcut ca Parcul Zăvoi să fie plantat cu stejari.

Putem vedea în parc monumentul dedicat lui Barbu Ştirbei, un confident apropiat şi prieten al Reginei Maria, fiind o sculptură reuşită a Profesorului C-tin Mihăilescu în anul 1920.

 De asemenea, în parc putem vedea şi Fântâna lui Turbatu’, construită de Măldărescu în 1844, unde peste câţiva ani a început revoluţia de la 1848 de unde s-a auzit pentru prima oară cântecul devenit imn naţional, “Deşteptă-te române”. Acest moment a fost marcat cu o placă de marmură, ce a fost plasată lângă fântână.

Parcul Mircea cel Bătrân

În centrul oraşului, la numai 100 de metri de kilometrul 0 al oraşului, putem găsi a doua grădină publică a oraşului, Parcul Mircea cel Bătrân.

Principala intrare în parc este străjuită de statuia lui Mircea cel Bătrân, lucrare a sculptorului Ion Irimescu. În centrul parcului putem găsi casa Socoteanu – Lahovari, construită în secolul 18, care adăposteşte primăria şi Palatul Copiiilor.

 Clădirea adăposteşte mobilă veche, reprezentativă stilurilor din zona Olteniei de Nord.

Nu departe de aici, se află Statuia Independenţei, monumentul simbolizând "România cu chip îndurerat pentru fiii căzuţi vitejeşte în lupte", opera lui Ion Iordănescu, ce a fost inaugurată la 17 mai 1915, onorând eroii vâlceni ce au căzut în timpul războiului de independenţă precum şi soldaţii şi ofiţerii ce au murit în timpul campaniei din 1913.

Muzeul din Râmnicu Vâlcea

Datorită situării sale geografice, la răscrucea drumurilor din Oltenia, Muntenia şi Transilvania, Râmnicu Vâlcea chiar are o istorie mai bogată decât alte regiuni din România.

Fiind locul unde Oltul se varsă din Transilvania şi se deschide înspre larga câmpie valahă, aceasta a mărit importanţa zonei de-a lungul secolelor ca rută de comerţ.

Spiritualitatea regiunii Râmnicului Vâlcea este ilustrată printr-o serie de colecţii, ce descriu şi subliniază istoria oraşului, incluzând tradiţiile populare, artele creative precum şi principalele personalităţi influente ale regiunii.

Muzeul de Istorie este găzduit în locul ce se numea în trecut Şcoli cu Ceas, o şcoală pentru băieţi ce datează de la începutul secolului 19.

Expoziţiile permanente de aici conţin obiecte locale şi regionale din timpuri diferite, de la descoperiri arheologice din era paleolitică, neolitică şi de bronz până la domnii româneşti timpurii şi primele state feudale.

Colecţiile de istorie continuă să sublinieze contribuţia pe care au avut-o personalităţile locului în revoluţiile de la 1821 şi 1848, până la crearea statului român modern şi Războiul de Independenţă de la 1877.

Open Tuesday - Sunday, 10am - 6pm.

Muzeul de artă

Muzeul de artă este găzduit într-o clădire cu o arhitectură unică şi interesantă, construită în 1940 de către arhitecţii Gheorghe Simotta şi Nicolae Lupu, amândoi adepţi ai stilului neo-românesc.

Spaţiul eclectic dar armonios uneşte mai multe elemente stilistice, de la influenţe romantice la cele gotice şi renascentiste, creând o impresie generală de vilă italiană, accentuată prin grădini interioare, terase, porticuri cu acoperiş in ţiglă.

Iubitorii de artă se vor putea delecta cu exponatele permanente din muzeu, ce includ peisaje româneşti valoroase, aparţinând unei lungi liste de pictori celebri, de la Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont şi Sabin Popp la Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady şi mulţi alţii.

Galeria de sculptură include opere ale lui George Apostu, Ovidiu Maitec şi Costel Badea. Muzeul mai deţine şi un tablou a Şcolii Veneţiene din prima jumătate a secolului 18.

Muzeul Satului din Bujoreni

Muzeul Satului din Bujoreni are forma clasică de muzeu al satului, întins pe 8 hectare şi având mai mult de 75 de clădiri.

Este un muzeu bine gândit, ce se concentrează pe funcţionalitatea unei aşezări rurale, ce are toate instituţiile sociale şi culturale prezente.

Muzeul este împărţit în 4 secţiuni reprezentative, incluzând obiecte folosite zilnic în gospodărie, o secţiune socio-culturală dedicată utilităţilor publice, o secţiune a meşteşugurilor şi abilităţilor tehnice populare, iar ultima secţiune este dedicată metodelor specializate de construcţie.

De-a lungul secţiunilor putem vedea machete şi reprezentări, incluzând decoraţiuni interioare, ateliere meşteşugăreşti, dar şi exemple de textile din partea locului, ceramică, scule de prelucrat lemnul, icoane pictate şi mobilă ţărănească.

Nu uitaţi să vizitaţi hanul de popas restaurat în totalitate, de la sfârşitul sec. 19 precum şi magazinul alăturat şi şcoala din aceeaşi epocă.

Pentru cei familiarizaţi cu muzeul în aer liber Astra din Sibiu, multe din exponatele muzeului din Râmnicu Vâlcea sunt la fel de bine executate ca şi cele sibiene.

Casa memorială Anton Pann

Casa este un monument de arhitectură urbană, fiind construită la mijlocul sec.18, având o colibă de vânătoare şi pivniţă.

Casa a fost mutată cam 37 de metri în timpul sistematizării şi rearanjării zonei.

Cântecele Olteniei

Pe scena culturală, oraşul dovedeşte deosebită valoare, fiind casa Orchestrei Filarmonice de Stat "Ion Dumitrescu".

 Aceasta are două ansambluri artistice, orchestra simfonică "Sinfonietta" şi corul academic "Euphonia" cu un număr permanent de 132 de corişti. Performanţele sălii de concerte cu 400 de locuri menţine viaţa artistică în zona bună a culturii.

Teatrele din Râmnicu Vâlcea

Există două instituţii teatrale active, una fiind vechiul Teatru de Stat Antonn Pann şi mai tânărul Teatru Municipal Ariel, al cărui buget este asigurat de către primăria Râmnicu Vâlcea.

Amândouă contribuie la viaţa artistică a oraşului de-a lungul anului, prezentând spectacole la diverse festivaluri, zile festive şi alte evenimente din ciclul cultural al oraşului. În repertoriu sunt cuprinse spectacole şi diverse show-uri, de la drame clasice la teatru experimental.

Breasla Olarilor

Uniunea Artiştilor Plastici îşi desfăşoară activitatea în colaborare cu galeria de artă din centrul oraşului.

Artiştii locului sunt implicaţi în multe proiecte ce îmbogăţesc oraşul cu creaţia lor diversă, manifestată în diverse tablouri sculpturale precum "Habitat şi Artă în România", "Tradiţie şi postmodernitate" şi "Dealul Malului".

Istoria timpurie a Râmnicului Vâlcea

Această zonă a fost locuită de pe vremea dacilor şi a romanilor, fiind şi locul unui castrum.

Citiţi mai multe în Secţiunea Istorie de mai jos

O nouă fortăreaţă a fost construită în această locaţie în Evul Mediu. Râmnicu Vâlcea a fost atestat pentru prima oară sub domnia lui Mircea cel Bătrân, “oraşul domniei..numit Râmnic” (4 septembrie 1388) şi a fost confirmat ca reşedinţă a judeţului Vâlcea cam în aceeaşi perioadă (8 ianuarie 1392).

Sigiliul oraşului datează din anul 1505. Cetăţuia, actuala fortăreaţă, a servit ca reşedinţă a banilor olteni, iar din 1504 s-au bucurat de ea episcopii ortodocşi.

În Cetăţuia în anul 1543 a fost ucis de către o conspiraţie a boierilor domnitorul Radu de la Afumaţi.

În timpul domniei lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu oraşul a devenit un important centru cultural. Aici au fost construite prima presă şi tiparniţă din România de către Antim Ivireanu.

A fost foarte afectat în timpul preluării Olteniei de către Habsburgi între 1718-1739 iar scopul său a fost din nou redus doar la cel de fortăreaţă.

În timpul revoluţiei de la 1848, la 29 iulie Deşteaptă-te, române! A fost cântat pentru prima dată, în Râmnicu Vâlcea. Gheorghe Magheru a adunat forţele sale militare la Râureni într-o încercare nerealistă de a face faţă forţelor anti-revoluţionare ale Rusiei şi Imperiului Habsburgic.

În anii 1980 oraşul a fort reconstruit într-un stil socialist combinat cu arhitectură locală

Citiţi mai multe în Secţiunea Istorie de mai jos

Vedeţi de asemenea şi Telefoane şi Sunatul în România

===ISTORIE================================================ From the Rest Romania Website at Istorie

Istoricul Oraşului Râmnicu Vâlcea

Oraşul, scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche aşezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele Valea Răii şi Stolniceni.

Aici romanii au construit cetăţi (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a aşezării.

Insă prima atestare documentară a oraşului datează din 4 septembrie 1388, când cel care s-a numit domnul Ţării Româneşti până la marea cea mare, Mircea cel Bătrân, menţiona într-un hrisov că se află în "oraşul domniei...numit Râmnic".

In centrul oraşului, se găsesc ruinele curţii domneşti a lui Mircea cel Bătrân, prezenţe materiale vii ale marelui voievod în această aşezare; aici a semnat documentul de atestare a judeţului Vâlcea la 8 ianuarie 1392, fiind primul judeţ atestat documentar. Din vechea şi măreaţa cetate se mai pot vedea astăzi doar zidurile care inconjoară parcul central, numit "Mircea cel Bătrân" în cinstea voievodului.

Sigiliul oraşului datează din 1505 fiind, după cum arată istoricul A. Sacerdoţeanu, "unul dintre cele mai vechi sigilii orăşeneşti din Ţara Românească".

Oraş Domnesc

Că Râmnicu Vâlcea era oraş domnesc, reiese şi dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor româneşti, Mihai Viteazul, care numea oraşul astfel:"oraşul domniei mele la Râmnic".

Tot aşa, Matei Basarab, va menţiona că "am fost la preumblere peste Olt la oraşul domniei mele la Râmnic".Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat pe la sfârşitul anilor 1970) se construieşte prima moară de hârtie (fabrică), de către boierii Rudeni.

Pe dealul care străjuieşte oraşul în partea de nord, în Cetăţuia construită pe el la 2 ianuarie 1543 este asasinat de către boierii Neagoe şi Drăgan, domnitorul Radu de la Afumaţi.

Cetăţuia, care este un fel de simbol al oraşului, este un mic fort construit prin secolul XIV sau secolul XV pentru a păzi reşedinţa olteană a domnilor, scaun obişnuit al Banilor şi a noii episcopii.

Numeroase documente arată că prin oraş au trecut Doamna Chiajna, Constantin Brâncoveanu, tatăl lui Mihai Viteazul Pătraşcu cel Bun, Radu cel Frumos, Radu Paisie.

Ocuparea Olteniei de către austrieci în perioada 1718-1739, implicit şi a oraşului, a dus la incendierea lui şi transformarea în fortăreaţă de apărare.

Radu cel Mare la 1504 înfiinţează la Râmnic o episcopie numită "Episcopia Râmnicului - Noul Severin", fapt ce este semnalat şi de Paul de Alep în notele de călătorie ale sale în ţările române. Insă atestarea documentară a acestei episcopii cu titulatura completă datează din timpul lui Mihnea Vodă la 29 decembrie 1590.

Construcţia nouă a Episcopiei ridicată la 1639 este distrusă de un incendiu provocat odată cu năvălirea turcilor din 1737. Tot aşa se va întâmpla şi în 1847.

Construcţia existentă a fost ridicată între anii 1850- 1856, iar picturile interioare sunt făcute de Gheorghe Tattarascu, purtând amprenta realismului italian. Noua construcţie este ridicată prin strădania episcopului de Vâlcea Calinic primind denumirea de Catedrala Episcopală "Sfântul Nicolae".

Trebuie să remarcăm faptul că la Râmnic a fost hiotonisit ca episcop la 1705 cu "Sfatul şi cu voia prea luminatului şi învăţatului"domn Constantin Brâncoveanu, nimeni altul decât Antim Ivireanul, unul dintre cei mai buni tipografi ai vremii.

În secolul al secolul XVIII-lea găsim la Râmnic o bogată activitate culturală, datorată marelui cărturar Antim Ivireanul (1705) care pune aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite bijuterii literare ale spiritualităţii româneşti şi nu numai. Primele cărţi tipărite Tomul bucuriei şi Antologhion.

Marele istoric Nicolae Iorga, a denumit Râmnicul "capitală a tipografiilor", iar un capitol al "Literaturii române vechi", "Epoca lui Chesarie de Râmnic".

Au ieşit de sub tipar în continuare "Gramatica slavonească" (1755), "Trâmbiţa românească" (1769), ciclul "Mineelor" (1776 -1780), întâia ediţie a "Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii româneşti" a lui Ienăchiţă Văcărescu (1787) şi multe altele.

Alt important cărturar al Râmnicului, episcopul Damaschin, reuşeşte tot în această perioadă să contribuie la "românizarea aproape a tuturor cărţilor", traducând aproape întreaga literatură a timpului. În urma sinodului din 28 noiembrie 1719 ţinut la mănăstirea Horezu (sau Hurezi), episcopul Damaschin propune înfiinţarea a două şcoli: Una românească la Râmnic şi una latinească la Craiova.

Tot la Râmnic la început de secol XVIII, se deschide o şcoală de artă, mai precis de zugravi sub conducerea lui Ioan Zugravul

Parcul Zăvoi, 1848

La 29 iulie 1848, în parcul "Zăvoi", se intonează pentru prima dată cântecul "Deşteaptă-te, române!" compus de Anton Pann pe versurile lui Andrei Mureşanu, la ceremonialul organizat pentru cinstirea victoriei revoluţiei şi sfinţirea "stindardelor libertăţii naţionale".

Peste ani, în urma revoluţiei din decembrie 1989, "Deşteaptă-te, române!" devine imnul naţional al României.

Remarcăm prezenţa ca refugiat în Râmnicu Vâlcea a bunicului dinspre mamă al poetului Octavian Goga, preotul Ion Bratu, care jucase un rol important în evenimentele revoluţionare ale anului 1848.

Anton Pann a fost un membru marcant al comunităţii oraşului. Locuinta condeierului si tipografului a fost casa în formă de culă din actuala strada Ştirbei Vodă, azi "Muzeul memorial Anton Pann".

Din acest loc pleca pe drumurile judeţului acest "fiu al Pepelei" către satele care i-au oferit nestemate folclorice necesare desăvârşirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pregătit formaţia corală care a intonat pentru prima dată "Deşteaptă-tă, române!".
Statuia Independenţei

Au mai trecut prin oraş de-a lungul anilor, în diferite călătorii, Grigore Alexandrescu, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă, iar Ion Luca Caragiale a fost revizor şcolar.

Un eveniment de seamă din istoria oraşului este că în anul 1920, la 1 iulie, are loc primul congres al "Ligii culturale" după realizarea României Mari la 1 decembrie 1918. Această manifestare este prezidată de Nicolae Iorga.